A plecat …
A disparut …
A pierit pana si ultimul gram de fericire… E ca si cand as fi visat. Ca si cand nimic nu a existat. Ca si cand sunt tot eu: invizibila Angela. Mi-am ridicat usor capul din iarba umeda si am privit pierduta pe urmele sterse ale pasilor lui- unica dovada a ex-existentei . Cum se face ca tot ce iubesc intotdeauna dispare? De fiecare data mor persoanele pe care le-am iubit! De ce nu eu ? De ce ei ? ele …
Cerul apridea pe rand cate o stea, in timp ce vesnica mea prietena >>Luna<< trecea usor prin colierul de stele. Era trista si ea. Era ranita! Insangerata de regrete… Cat as da sa fiu in locul ei!
- “ Luna e geloasa pe tine” imi rasunau primele cuvinte ale lui Edward de sub salcamul sacru.
Sa fie geloasa ? Pe cine ? Pe mine ? Pe suferinta mea ? Pe neimplinirile mele ? Pe ranile sfasiate din interiorul meu ? Pe ce ? Neah …
Am închis ochii îndurerata si mi-am dorit sa dispar si eu, fie si pentru o secunda, din cotidianul zdruncinător. Dar mirosul puternic de conifere si sunetul obosit al greierilor m-au readus la realitatea cruda. Eram singura, doar eu, pentru tot restul vietii mele. Eu si numai eu. Eu si umbra mea. Eu …
Am inspirat adanc si m-am ridicat. Tremuram. Da, tremuram. Dar nu de frig sau frica, ci de tristete, de nervi, de durerea si golul care ma omorau. Nici nu observasem ca plang. Era ceva firesc. In timp ce ochii mei se incetosau din cauza lacrimilor, picioarele tarate ma purtau peste pasii lui. El … Oare chiar a existat ??? sau …
Am deschis pumnul stang in care aveam lantisorul lui >> Victor Cedrig Vinson<<. Chiar a existat ! Respiratia imi era sacadata si parca se ingreuna cu fiecare pas pe care-l faceam. Parca lasam inima mea acolo …parca –mi paraseam corpul . As fi vrut sa urlu, sa tip, sa lovesc, sa injur. Dar nu puteam. Voce nu aveam. Putere nici atat. Iar injuraturi, nu stiu decat: la naiba… Imi balansam capul de pe un umar pe altul cautand echilibru in timp ce mainile mi le leganam prosteste pe langa trupul sleit de forte.
Era palida si ea. Luna. Era singura. Era intunecat. Era tarziu. Eram pierduta.
- VICTOR ! am tipat cazand in genunghi cu mainile impreunate.
- VIC ! VIC ! …
Tacere.
Durea. Tacerea Tacea! Tacea …
Mi-am verificat ceasul : 19:37…
Oare ??? …
Si am inceput sa alerg disperata. Nu mai vedeam nimic, doar pasii lui pierduti. De ce alerg atat de incet ? De ce ? Mai repede ! … M-am oprit pentru doua secunde, privind cum Luna-si odihneste razele slabe pe cararile padurii luminindu-le. I-am multumit mintal si iar am alergat.
Poate … Poate … dar nu indrazneam sa termin propozitia . Oricum stiam ca nu exista nicio sansa. Fusesera toate spulberate. TOATE. Simteam parfumul lui imbatator in aer si eram convinsa ca-s aproape. Printre frunzele si crengile răzleţe ale copacilor indoiti de timpul apasator am observat o silueta perfecta. Era EL. Era inca EL. Nu disparuse.
Am pasit incet, dar din neatentie am calcat pe vreascuri, iar zgomotul l-a facut imediat sa se intoarca. Era el, dar schimbat. Ochii ii erau negrii in intregime, iar corpul brazdat de lovituri. Mă privea fix, dar nu zicea nimic.
- VIC ! STAI ! am ţipat vazandu-l ca da inapoi ezitând sa ma mai privească.
- NU POT ! Şuiera printre dinţi
- VIC !
Incercam sa tin ritmul cu el, dar nu reuseam. La un moment dat s-a oprit, facandu-mi semn sa ma intorc, dar era prea tarziu.
Corpul lui a inceput sa i se clatine si sa se zbata in timp ce un raget ca de animal si o lumina infernala a cuprins locul ascuns din padure. Stiam ca sufera si poate mai mult acum ca stie ca asist si eu, dar nu puteam face nimic. NU reuseam sa disting umbrele, tot ce stiam e ca aceasta transformare este definitiva. Permanenta.
Eram prea aproape! Dar nu-mi pasa. Corpul lui lovea orice in cale, incercand din rasputeri sa nu se prabuseasca si ce era mai grav: Se apropia de mine. Nu-mi era teama, dar ma durea enorm sa-l vad astfel.
- INDEPARTEAZA-TE ! tipa o voce diferita, dar stiam ca e a lui.
Am vrut sa ma misc, dar parca membrele imi fusesera cuprinse de o paralizie. “Tocmai acum” inganam.
- INDEPARTEAZA-TE! Imi repeta aceea voce de catifea aspra
Insista sa plec de acolo. La naiba, la naiba, la naiba. Dar exact atunci, corpul lui in suferinta se prabusii vaitandu-se. Ma simteam ingrozitor … Stateam si-l priveam sfasiata.
- ALEGE ! suiera el.
- ALEGE! Repeta Edward.
Sa aleg? Ce sa aleg? Aveam impresia ca ma scufund in incertitudine si confuzie mortala, parca eram purtata de un vartej ceea ce ma facea incapabila sa vorbesc. Intelesesem ce vroia sa spuna si stiam ca oricat m-ar iubi, nu i-ar răpii fratelui sau asta. Depindea aceasta alegere de mine? Sau ? … Am vrut sa strig cat ma tineau plamanii VICTOR, dar oare cati ar avea de platit si suferit pentru gramul asta nenorocit de fericire? Exact ca si el preferam sa mă sacrific, pentru sora mea. Nu merita sa-i fur zambetul si stralucirea ochilor. Nu merita.
O iubeam mult prea mult si speram ca stie. Gandul imi zbura la acea imagine perfect conturata de natura cu Edward si Kriss. Erau fericiti, erau impreuna, erau aşa cum eu nu voi mai fi NICIODATA. Ce greu este sa fi in plus, acolo unde candva reprezentai totul!
Ma zbateam neincetat intre ratiune si sentiment,interior si exterior, adevar si aparente. În schimb am înghiţit Timpul şi m-am transformat în CLIPĂ. Am devenit apoi Posibilitate. Si am fost Totul. Ca mai apoi sa revin la forma mea umana plina de alegeri…
- EDWARD AARON VINSON ! m-am auzit soptind.
Asteptam. Dar vocea s-a pronuntat inaintea mea. Oricat stiam ca am sa regret aceasta decizie, speram sa fie cea corecta. Pentru Kriss. Pentru Edward. Pentru spiritul Lui liber.
M-am ghemuit la pamant si m-am lasat prada oboselii care se adunase din ultimele zile. Vroiam sa-l visez… Pleapele mi se inchideau ascunzand imaginea chinuita a lui. El… dragostea mea.
Evadam in acea lume perfecta, lume care ma inunda de un sentiment de bine, siguranta si fericire… lipsita de rautate, durere si obligatii prostesti. Eram eu, era el… noi, asa cum n-om mai fi.
Ma multumeam ca-l mai vedeam aici. Nu stiu cat am dormit, dar daca-mi era cu putinta nu m-as mai fi trezit. As fi vrut sa dorm imbatata de parfumul lui si stransa in brate pururi… Statusem indeajuns in acea pozitie incomoda incat sa-mi simt intregul trup intepat de o patrula de puricei, dar nu indrazneam sa ma ridic si sa deschid ochii. Cel putin aici amintirea lui era intacta si mai presus de orice, fericita. Picaturi mici si reci de ploaie imi loveau corpul zăcând. Oare inca mai plangeam?
Eram sigura ca in tot acest timp nu dormisem, ci intrasem intr-o transa de reverie. Reverie adulmecator de dulce si otravitoare, care-mi hranea sufletul cu imposibilul . Dar pana si-n vis plangeam si adulmecam momentul desparirii. Despartire ce sapa si sadea suferinta. Mi-am ingropat chipul in iarba si am asteptat sa treaca ploaia. Si ploua. Ploua.
Pana si cerul plangea …
Cum a disparut totul. Atat de brusc. Atat de dur. Atat de trist. Macar cineva avea sa fie fericit : Kriss. Ma temeam sa privesc locul in care el pierise.
M-am ridicat anevoie cu fortele ramase si am inceput sa pasesc tacuta, pierduta, ingandurata, trista. Cat de greu este sa iubesti !
- “Esti tanara, te vei reindragosti” auzeam utimele cuvinte adresate de Vic. Cuvinte ce se spargeau in mii si mii de ecouri zdruncinator de apasatoare.
La naiba, el chiar a gandit asta? El? Cum a putut asa ceva? Cum ?
Loveam fiecare pietricica si orice intalneam in cale de nervi. Cum ? Cum poate un lucru patat sa fie nou? Cum poate o sticla deschisa vanduta ? Cum ? Cum ma pot reindragostii cand sufletul meu deja-i apartine lui ? Cum pot privii lumea cand ochii mei nu-i vad decat chipul ? Cum? Cand pleoapele mele ascund ochii lui albastri limpezi si mainile-i simt pielea delicata? Cum? Cum pot scrie “Povestea Noastra” cand ma simt incapabila sa mai respir? Cum ? Cum?
Razbunarea are un motiv aparent intemeiat, durerea o cauza cunoscuta, frustrarea o radacina – iubirea nu are nimic si in acelasi timp are totul. Inscrise intr-o relativitate uneori absurda, binele si raul sunt destul de logice chiar si cand isi pierd sensul. Dar oare acum mai sunt logice ? Cum pot astepta firescul intr-o lume nefireasca? Sa astept nu e o solutie atunci cand timpul nu asteapat cu mine.
Si culmea: Niciun răspuns. Nimic. Tacere.
Nu mai suport aceasta tacere sufocanta. Nu mai suport, nimic. Offf … cat imi lipseste. Cat as mai vrea sa ma mint ca maine se va reintoarce, cat as vrea sa cred …
Mergeam fara o anumita tinta. Imi era indiferent. Oricum nu ar fi contat. Nimic nu l-ar mai fi readus. Fara sa-mi dau seama parasisem de mult perimetrul padurii iar acum-mi faceam cale printre pietoni. Stiam ca si acum plangeam cu disperare in timp ce suspinele lungi si profunde ma innebuneau. Dar nu puteam schimba nimic. Nu ma puteam opri. Simteam doar regrete si nervi.
Pana la urma aflasem si eu care imi era misiunea pe acest pamant blestemat. Pentru ce facusem umbra si traisem. Intotdeauan ma intrebasem: Care era motivul? Si oarecum, excluzand toate cele intamplate imi simteam inima penetrata de un sentiment acut de satisfactie. Il eliberasem pe Edward si-l readusesem la viata pe Victor. Il salvasem pe Jer si-i oferisem sprijin lui Kriss. O pedepsisem pe Tetris si o scapasem de sub robia propriei sale minti diabolice. Ajutasem si eu cat am putut. Si ma simteam mandra.
Verde. Da, verde.
Semaforul era verde, iar zebra care prindea viata in imaginatia mea era invadata. Eram singura de pe trecere, iar drumul era liber si sigur.
Pierduta-n oceanul de lacrimi, confuzii, ganduri absurde si durere, m-am oprit pentru o secunda. Indeajuns incat sa observ acea masina alba care se apropia cu viteza luminii. Imi era imposibil sa fug si oricum ar fi fost in zadar.
Am inchis ochii asteptandu-mi cruda soarta si parca timpul si spatiul au inghetat. Auzeau franele infundate ale masinii, tipetele de groaza si izbitura puternica. Ma scufundam in liniste.
Am murit ?
???
Dar nimic. Nu am simtit nimic.
Asteptam sa fiu lovita, azvarlita si trantita. Asteptam orice. Dar nimic. Nimic. Oare asa e sa mori? Nu simti nimic? Oare? Ma temeam sa deschid ochii, in caz ca-i mai aveam inchisi. In caz ca mai traiam.
Pana la urma am deschis larg ochii si am incremenit de uimire si groaza . Ma gandeam la mii si mii de posibilitati dar nici decum la asa ceva. Eram eu, tot in aceeasi pozitie, intreaga in timp ce masina era grav avariata in jurul meu . Eu nu patisem nimic, dar masina era fier.
Poftim???
Ce se intampla?
Cum e posibil?
Am inchis ochii repede , crezand ca inca visez, si i-am deschis iar. La fel. Imi cautam trupul neinsufletit cu privirea, dar nu era de gasit . Nu murisem. Nu.
Atunci am constientizat.
VICTOR.
- “Te voi proteja si te voi veghea intotdeauna” .
Ahhh … Victor! Victor ma salvase. El .. el .. el …
Imi simteam barbia tremuranda si respiratia sacadata. Ma salvase. Am indraznit si am privit in jurul meu. Cu totii ma priveau ca pe o stafie, straniu, uimiti si cu mainile impreunate. Nu sopteau altceva decat :
- Wow …
- Domnu` fie slavit!
Ca si ei eram in stare de soc. Stiam ca plangeam si ca inconstient ii multumeam inzecit pentru asta. Zarisem in multimea adunata un copilas de pana-n 6 ani ca re o tragea de manecuta pe mama lui:
- “Ute! Mami! Ute! STALUCETE.”
Si atunci toate persoanele au cascat ochii si mai mari. Ce aveau? Instinctiv mi-am privit mainile confuza.
Staluceau. Staluceam.
Straluceam ????? …
Mai puternic ca soarele. Ce se intampla ? Visez ? … De ce straluceam ?
Am simtit o usoara durere in spate, ca si cand ceva mi s-ar fi desprins in interior si ar fi crescut, sesizand ca ma ingreunez. Ce mai era? Nu reuseam sa vad, iar umbra din pamant ma temeam sa o privesc. Citeam doar groaza si socul din ochii celor de langa.
- Wow …
- Nu pot sa cred.
- Wow …
- Un inger!
- Inger! Inganau ceilati aparent fermecati.
Inger? Ce inger?
Vrea sa-mi spuna si mie cineva ce se petrece?
Ce inger … ???
De ce nimeni nu mai gandeste logic in preajma mea? de ce ma salvase Victor? Acum ii puteam fi alaturi. De ce ??? De ce ???
Atunci am descoperit. Eram un inger. Eu- Angela – un inger.
- “Nume predestinat unui inger” suiera usor in capul meu vocea lui Vic. Imi oferise atatea indicii. Eu nu eram infiata. Eu eram un inger. Eu eram clona lui Anabell. Doar asa l-as fi ajutat, semanand atat de mult cu marea lui dragoste. Eu ma nascusem, sa salvez. Eu … Si el stia.
Inca de cand m-a salvat din accidentul de masina a stiut. De aceea nu am murit niciodata. De aceea viata mea era intotdeauan umbrita de un nor malefic. Eram incercata in speranta ca am sa cedez.
STRALUCEAM, iar ceea ce simtisem crescand erau niste imense aripi albe. Un inger! Un inger-de-adevaratelea. Eu.
Am privit cerul si am inceput sa ma inalt. Aripile ma purtau incet pe deasupra tuturor.
- ASTEAPTA-MA VIC ! Vin …
Eram un inger. Eu.
Nu un spirit.
Un inger .
Angela .
Urma sa-l intalnesc. Nu oriunde: in Casa Domnului. Urma sa fiu a lui pentru totdeauna. Urma. Zambind am intrat in mica deschizatura din cer. Era inimaginabil de frumos. Reuseam intr-un final sa ating luna, dar ma durea ca am sa parasesc momentat salcamul. El ma astepta . Stia.
Era departe , dar il vedeam, il zaream. Si nu era singur. Era inconjurat de parintii mei si Carla. Erau toti. Eram cu ei, dar si cu ceilalti. Asa cum ii promisesem aveam sa scriu : “Povestea Noastra”. Aveam sa ma intorc. Aveam sa duc la bun sfarsit asta. Si intra-devar si iremediabil TIMPUL a VINDECAT RANILE sufeltului meu. Dar nu in totalitate. Tot au mai ramas mici cicatrici, ca amintire.
- Angela! Sopti delicat pe buze si intinzandu-mi o mana.
Nu i-am raspuns nimic, doar il priveam mandra in timp ce …
